Sinceritate si prostie

Exista in lume o groaza de ipocriti care se mandresc cu faptul ca ei, chipurile, apreciaza sinceritatea. Acei oameni sunt inotatori profesionisti intr-o mare de cacat, deoarece oamenii, in marea lor majoritate, apreciaza sinceritatea doar cat timp aceasta coincide cu ce vor ei de fapt sa auda. Asa ca un raspuns sincer, in functie de intrebare, risca sa nu aduca dupa sine decat o constiinta curata, spre deosebire de o minciuna nesimtita dar abila, care iti pateaza constiinta, dar este benefica imaginii tale.
E foarte simplu de altfel, daca cineva te intreaba: "Te-ai drogat vreodata?" si raspunsul sincer ar fi afirmativ, atunci trebuie sa fii prost sa spui adevarul atata timp cat cel care pune intrebarea nu este un teribilist cretin, caz in care un raspuns afirmativ te-ar transforma in noul sau idol in viata. Intelept ar fi, desigur, sa raspunzi clar si raspicat ca nu, si ca sa nu para o minciuna prea nesimtita sa spui ca te-ai gandit sau ca nu ai avut ocazia. Dar exista o prostie si mai mare decat sinceritatea, si anume compromisul reprezentat de evitarea raspunsului. La o intrebare la care majoritatea (a se citi omul normal din punct de vedere al societatii) ar raspunde negativ, orice alt raspuns este unul afirmativ. Daca la intrebarea de mai sus raspunzi cu expresii de genul "E treaba mea", "Prefer sa nu vorbesc despre asta" sau "Poate", esti un dobitoc cu acte in regula. Interlocutorul tau va trage concluzia, nu neaparat constienta dar corecta, ca dupa ce ca nu esti ceea ce se poate numi un om normal dpdv al societatii, iti mai e si rusine cu asta.
De aceea viata trebuie vazuta in alb si negru, pentru ca orice ton de gri are o predispozitie catre alb sau negru, dar nu este nici una, nici alta.


Mandriti-va cu anormalitatea voastra, sau invatati sa pacaliti societatea. (you can run but you can't hide!)