Inevitabilul

E un lucru de care ne dam seama cand e deja prea tarziu. Nu ca n-am mai putea face nimic in privinta asta, dar pana ne dam seama deja nu mai vrem sa facem nimic, noi fiind multumiti cu persoana care am devenit. Ma refer la faptul ca, atunci cand suntem copii, cei mai multi dintre noi isi jura ca ei nu vor deveni ca parintii lor (tatal pt. baieti, mama pt. fete, destul de evident zic eu), si cand ajung la o anumita varsta isi dau brusc seama ca au devenit exact acel lucru, si mai mult de atat, sunt foarte fericiti in pielea lor. Toate deciziile parintilor, contestate in trecut, capata sens. Esti de acord cu ei ca un copil nu stie exact ce vrea si n-ar trebui sa ia decizii de capul lui.
Eu mi-am dat seama de chestia asta din faptul ca am ceva impotriva copiilor-artisti. Ceva in organismul meu se revolta cand o vede pe Cleopatra Stratan, sau pe copiii de la X-Plod (trupa de rock formata din copii). Mi se pare ca acei copii, in ciuda evidentului talent muzical, nu stiu de fapt ce vor si pentru ei e doar o joaca, si nu merita sa aiba niste posibilitati pe care oameni care chiar isi doresc o cariera in muzica nu le au, avand in vedere ca peste cativa ani respectivii copii se vor plictisi si se vor juca de-a altceva. Si mai presus de toate ma enerveaza la culme faptul ca toata lumea se minuneaza de faptul ca niste copii canta. Treziti-va oamenilor la viata! Si copiii vostri canta, dar n-au posibilitatea sa ajunga pe scena. TOTI COPIII CANTA, e in natura lor, sunt niste creaturi melomane prin definitie, dar n-o sa observe nimeni chestia asta decat daca apar la televizor.
Am deviat de la subiect, ideea e ca nu mi se pare absolut nimic impresionant la niste copii care canta, si asta nu poate insemna decat ca nu mai sunt copil, am trecut in tabara inamicului. Nu ma declar mandru de mine, am o urma de regret, dar asta e cursul firesc al lucrurilor si asa o sa fie intotdeauna.



Tuturor carora le-am promis ca le fac cinste la prima pensie, vedeti ca se aproprie.